luni, 30 iulie 2018

Despre intervenționiști și defectele lor mintale

Motivul principal din care Ștefan cel Mare este un personaj istoric erou este că a luptat el însuși în prima linie a frontului, plasându-și propria piele în saramură. Detalii mai jos.

Despre intervenționiști și defectele lor mintale


Fragment din prefața la Skin in the Game 

Pielea în saramură este necesară pentru a reduce efectele următoarelor divergențe survenite, în principal, ca efect secundar al civilizației: acțiunea și vorbăria (tawk), consecința și intenția, practica și teoria, onoarea și reputația, expertiza și pseudoexpertiza, concretul și abstractul, eticul și legalul, autenticul și cosmetizatul, antreprenorul și birocratul, antreprenorul și directorul executiv, forța și fanfaronada, iubirea și goana după aur, Coventry și Bruxelles, Omaha și Washington, D.C., economiștii și ființele umane, autorii și editorii, bursele și mediul academic, democrația și guvernanța, știința și scientismul, politica și politicienii, iubirea și banii, spiritul și litera, Cato cel Bătrân și Barack Obama, calitatea și publicitatea, angajamentul și semnalizarea, și, în mod central, colectivul și individualul.

Dar, pentru acest autor, este vorba, mai ales, despre dreptate, onoare și sacrificiu ca ceva existențial pentru oameni.

Mai întâi să unim câteva puncte legate de lista de mai sus.

Anteu ucis

Anteu era un gigant, de fapt un fel de semi-gigant, fiul Mamei Pământ, Gheea și al lui Poseidon, zeul mării. Acesta avea o ocupație bizară care consta în a-i forța pe cei care treceau prin țara lui, Libia grecească, să se lupte; trucul lui era să își lipească victimele de pământ și să le strivească. Acest hobby macabru era, se pare, expresia devoțiunii lui filiale; Anteu încerca să construiască un templu pentru tatăl său, Poseidon, folosind ca material craniile victimelor sale.

Despre Anteu se spunea că este invincibil; dar și aici exista un secret. El își lua puterea din contactul cu mama sa, pământul. Nemaiavând contact fizic cu pământul, acesta își pierdea toate puterile. Hercule, ca parte din cele douăsprezece munci ale sale (care, de fapt, apar doar în una din variante), avea ca temă uciderea lui Anteu. El reușește să îl ridice de la pământ și să îl ucidă strivindu-l cu piciorul atunci când acesta nu era în contact cu mama lui.

Ceea ce reținem din această primă poveste este că, precum Anteu, nu putem separa cunoașterea de contactul cu pământul. De fapt, nu putem separa nimic de contactul cu pământul. Iar contactul cu lumea reală se face prin punerea pielii în saramură – expunerea la lumea reală și plata unui preț pentru consecințele acestui fapt, bune sau rele. Zgârieturile de pe piele ghidează învățarea și descoperirile, e un mecanism de semnalizare organică, ceea ce grecii numesc „pathemata mathemata” (ghidează-ți învățarea prin durere, ceva ce mamele de copii mici cunosc destul de bine). Majoritatea lucrurilor despre care credem că au fost “inventate” de universități au fost, de fapt, descoperite prin improvizație și, mai târziu, legitimate printr-un fel de formalizare. Am arătat în Antifragil cum cunoașterea prin improvizație, prin încercare și eroare, experiență și prin trecerea timpului, cu alte cuvinte, prin contactul cu pământul, este net superioară celei obținute prin rațiune, fapt pe care universitățile s-au ocupat să ni-l ascundă.

Libia după Anteu
A doua poveste. Când scriu aceste rânduri, după câteva mii de ani, Libia, presupusa țară a lui Anteu, are o piață de sclavi, ca rezultat al încercării eșuate de a realiza ceea ce s-ar numi o “schimbare de regim” pentru a “înlătura un dictator”.

Un grup de oameni ce pot fi clasificați drept intervenționiști (pentru a da nume, Bill Kristol, Thomas Friedman și alții) care au promovat invazia din Irak din 2003, precum și înlăturarea liderului libian, doresc impunerea acestui tip de schimbare de regim altui set de țări, inclusiv Siria, pentru că “are un dictator”.

Acești intervenționiști și prietenii lor din Departamentul de Stat al S.U.A. au ajutat la crearea, antrenarea și susținerea rebelilor islamiști, apoi deveniți “moderați”, dar care, până la urmă, au evoluat ca parte a Al-Qaeda, aceeași Al-Qaeda care a aruncat în aer turnurile din New York City în timpul evenimentelor din 11 septembrie 2001. Nu și-au amintit, în mod misterios, că însăși Al-Qaeda era compusă din “rebeli moderați” creați (sau susținuți) de S.U.A. pentru a-i ajuta să combată Rusia fiindcă, așa cum vom vedea, raționamentele acestor oameni educați nu presupun asemenea recursuri la memorie.

Deci am încercat acel lucru numit schimbare de regim în Irak și am eșuat lamentabil. Am încercat și în Libia și acum acolo există piețe de sclavi activă. Dar am îndeplinit obiectivul de a “înlătura dictatorul”. După exact același raționament, un doctor i-ar injecta unui pacient celule canceroase “moderate” “pentru a-i îmbunătăți nivelul colesterolului” și ar clama victoria după moartea pacientului, mai ales dacă analizele post-mortem ar indica valori remarcabil de bune ale colesterolului. Dar știm că doctorii nu fac așa ceva sau nu o fac într-un mod așa de primitiv și există un motiv clar pentru asta. De obicei, doctorii își pun pielea în saramură.

Și nu renunță la logică, la intelect și la educație pentru că un raționament logic îngust dar de ordin mai înalt ar indica faptul că logica promovării schimbărilor de regim implică de asemenea, promovarea sclaviei. Deci acestor intervenționiști nu le lipsește doar simțul practic, ei nici nu învață din istorie, dar fac chiar greșeli pure de raționament pe care le îneacă într-o formă de discurs semi-abstract.

Cele trei greșeli ale lor: 1) gândesc static și nu dinamic, 2) gândesc la nivel micro și nu macro, 3) se gândesc la acțiuni, niciodată la interacțiuni.

Primul defect este că sunt incapabili de a gândi la pașii secunzi și nu cunosc necesitatea acestui lucru – și aproape orice țăran din Mongolia, orice chelner din Madrid și orice mecanic auto din San Francisco știu că viața reală are pași secunzi, terți etc. Al doilea defect este că sunt, de asemenea, incapabili de a distinge între problemele multidimensionale și reprezentările lor unidimensionale – ca în cazul sănătății multidimensionale și a reprezentării sale reduse la nivelul colesterolului. Nu pot înțelege ideea că, empiric, sistemele complexe nu au mecanisme evidente de cauză și efect și că, în contextul unei asemenea opacități, nu te pui cu un asemenea sistem. O extensie a acestui defect: ei compară acțiunile “dictatorului” cu cele ale prim-ministrului Norvegiei sau Suediei, nu cu cele ale alternativei locale. Al treilea defect este că nu pot prevedea evoluția celor pe care îi ajută atacându-i.

Și când totul sare în aer, ei invocă incertitudinea, ceva numit Lebăda Neagră, după o carte a unui tip (foarte) încăpățânat, neînțelegând că nu te pui cu un sistem dacă rezultatele sunt marcate de incertitudine sau, mai general, eviți să te implici într-o acțiune dacă nu ai nicio idee despre rezultate. Imaginați-vă persoane cu handicapuri mentale similare, cei care nu înțeleg asimetria, pilotând avioane. Piloții incompetenți, aceia care nu pot învăța din experiență sau care nu evită să își asume riscuri pe care nu le înțeleg, ar putea ucide mulți oameni dar vor sfârși ei înșiși, să spunem, pe fundul Atlanticului și nu vor mai reprezenta o amenințare la adresa altora și a întregii omeniri.

Așa că ajungem să populăm ceea ce numim intelighenția cu oameni care delirează, care sunt efectiv bolnavi mintal, din simplul motiv că nu trebuie să plătească niciodată pentru consecințele acțiunilor proprii, repetând sloganuri moderniste lipsite de orice profunzime. În general, când auziți pe cineva invocând noțiuni moderniste abstracte, puteți presupune că este oarecum educat (dar nu suficient sau în domeniul greșit) și prea puțină responsabilitate.

În acest caz, oameni inocenți, Yazidiți, minorități creștine, sirieni, irakieni și libieni au plătit prețul greșelilor acestor intervenționiști care ocupă, în prezent, niște birouri confortabile și climatizate. Vom vedea că acest lucru încalcă însăși noțiunea de dreptate de la începuturile sale pre-biblice, babiloniene. Precum și structura etică a umanității.

Nu doar că principiul vindecătorilor este ca în primul rând să nu faci rău (primum non nocere), dar, vom argumenta: cei care nu își asumă riscuri nu trebuie să fie niciodată implicați în luarea deciziilor.

Această idee parcurge întregul fir al istoriei: toți despoții războinici erau luptători ei înșiși și, cu doar câteva excepții, societățile erau conduse de cei care își asumau riscuri, nu de cei care transferau riscuri. Ei își asumau riscuri – mai multe decât cetățenii obișnuiți. Iulian Apostatul, erou pentru mulți, a murit pe câmpul de luptă în nesfârșitul război de la frontiera cu Persia. Despre unul din predecesorii săi, Valerian, se spune că, după ce a fost capturat, a fost folosit ca treaptă de către Shapur al Persiei când încăleca. Mai puțin de o treime din împărații romani au murit în paturile lor – și se poate afirma că, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi căzut pradă unei lovituri de stat sau ar fi fost răpuși pe câmpul de luptă.

Și, ne putem întreba, ce putem face în condițiile în care un sistem centralizat va avea mereu nevoie de oameni care nu sunt direct expuși la costul erorilor proprii? Ei bine, nu avem altceva de făcut decât să descentralizăm; adică să avem cât mai puțini oameni de acest tip. Dar nu vă îngrijorați, dacă nu o facem noi, se va face de la sine, mai dureros: un sistem care nu are un mecanism de pus pielea în saramură se va prăbuși, la un moment dat, și se va repara astfel. Vom vedea exemple numeroase.

De exemplu, prăbușirile bancare au survenit în 2008 din cauza riscurilor ascunse din sistem: bancherii puteau obține prime substanțiale dintr-o anumită categorie de riscuri explozive ascunse, puteau folosi modele academice de risc care nu funcționează (pentru că universitarii nu cunosc, de fapt, nimic despre riscuri), apoi puteau invoca incertitudinea după o prăbușire, o serie de Lebede Negre nevăzute și neprevăzute și, în același timp, își puteau păstra primele, ceea ce eu am numit afacerea Bob Rubin. Robert Rubin a adunat o sută de milioane de dolari din prime de la Citibank, dar când aceasta din urmă a fost salvată de contribuabili, el nu a scris niciun cec. Vestea bună este că, în ciuda eforturilor administrației Obama care era complice și dorea menținerea status-quo-ului și obținerea de foloase necuvenite de la bancheri, domeniul asumării riscurilor s-a deplasat spre fonduri de acoperire. Mișcarea s-a produs din cauza suprabirocratizării sistemului. În zona fondurilor de acoperire, proprietarii au cel puțin jumătate din valoarea lor netă investită în fonduri, ceea ce îi expune mai mult decât pe oricare alt client și ei se scufundă odată cu barca.

Cazul intervenționiștilor este primordial în povestea noastră fiindcă arată efectele lipsei pieii puse în saramură (atât etice, cât și epistemologice, adică legate de cunoaștere). Intervenționiștii nu învață din cauză că nu sunt victimele greșelilor proprii și, așa cum am văzut cu pathemata mathemata :

Același mecanism de transfer al riscului împiedică și învățarea.

De Nassim Nicholas Taleb
Traducere de Alexandra Teodorescu

Sursa: https://medium.com/incerto/on-neo-cons-and-their-mental-defects-d12685585b11

Despre blog

Imagineaza-ti ca faci ca un cocktail cu gust de administratie, urbanism, societate civila din Galati, ONG-uri, putina politica si antreprenoriat. Se amesteca totul cu poze cu labradori, DIY si se adauga cugetari adanci. Se presara foarte putina politica internationala si nu foarte multa economie, cat sa nu fie prea iute. Se bea doar seara, nu se amesteca decat eventual cu bere, si doar in locul special amenajat pentru conversatii inteligente.