Despre intervenționiști și defectele lor mintale

Motivul principal din care Ștefan cel Mare este un personaj istoric erou este că a luptat el însuși în prima linie a frontului, plasându-și propria piele în saramură. Detalii mai jos.

Despre intervenționiști și defectele lor mintale

Fragment din prefața la Skin in the Game 

Pielea în saramură este necesară pentru a reduce efectele următoarelor divergențe survenite, în principal, ca efect secundar al civilizației: acțiunea și vorbăria (tawk), consecința și intenția, practica și teoria, onoarea și reputația, expertiza și pseudoexpertiza, concretul și abstractul, eticul și legalul, autenticul și cosmetizatul, antreprenorul și birocratul, antreprenorul și directorul executiv, forța și fanfaronada, iubirea și goana după aur, Coventry și Bruxelles, Omaha și Washington, D.C., economiștii și ființele umane, autorii și editorii, bursele și mediul academic, democrația și guvernanța, știința și scientismul, politica și politicienii, iubirea și banii, spiritul și litera, Cato cel Bătrân și Barack Obama, calitatea și publicitatea, angajamentul și semnalizarea, și, în mod central, colectivul și individualul.

Dar, pentru acest autor, este vorba, mai ales, despre dreptate, onoare și sacrificiu ca ceva existențial pentru oameni.

Mai întâi să unim câteva puncte legate de lista de mai sus.

Anteu ucis

Anteu era un gigant, de fapt un fel de semi-gigant, fiul Mamei Pământ, Gheea și al lui Poseidon, zeul mării. Acesta avea o ocupație bizară care consta în a-i forța pe cei care treceau prin țara lui, Libia grecească, să se lupte; trucul lui era să își lipească victimele de pământ și să le strivească. Acest hobby macabru era, se pare, expresia devoțiunii lui filiale; Anteu încerca să construiască un templu pentru tatăl său, Poseidon, folosind ca material craniile victimelor sale.

Despre Anteu se spunea că este invincibil; dar și aici exista un secret. El își lua puterea din contactul cu mama sa, pământul. Nemaiavând contact fizic cu pământul, acesta își pierdea toate puterile. Hercule, ca parte din cele douăsprezece munci ale sale (care, de fapt, apar doar în una din variante), avea ca temă uciderea lui Anteu. El reușește să îl ridice de la pământ și să îl ucidă strivindu-l cu piciorul atunci când acesta nu era în contact cu mama lui.

Ceea ce reținem din această primă poveste este că, precum Anteu, nu putem separa cunoașterea de contactul cu pământul. De fapt, nu putem separa nimic de contactul cu pământul. Iar contactul cu lumea reală se face prin punerea pielii în saramură – expunerea la lumea reală și plata unui preț pentru consecințele acestui fapt, bune sau rele. Zgârieturile de pe piele ghidează învățarea și descoperirile, e un mecanism de semnalizare organică, ceea ce grecii numesc „pathemata mathemata” (ghidează-ți învățarea prin durere, ceva ce mamele de copii mici cunosc destul de bine). Majoritatea lucrurilor despre care credem că au fost “inventate” de universități au fost, de fapt, descoperite prin improvizație și, mai târziu, legitimate printr-un fel de formalizare. Am arătat în Antifragil cum cunoașterea prin improvizație, prin încercare și eroare, experiență și prin trecerea timpului, cu alte cuvinte, prin contactul cu pământul, este net superioară celei obținute prin rațiune, fapt pe care universitățile s-au ocupat să ni-l ascundă.

Libia după Anteu
A doua poveste. Când scriu aceste rânduri, după câteva mii de ani, Libia, presupusa țară a lui Anteu, are o piață de sclavi, ca rezultat al încercării eșuate de a realiza ceea ce s-ar numi o “schimbare de regim” pentru a “înlătura un dictator”.

Un grup de oameni ce pot fi clasificați drept intervenționiști (pentru a da nume, Bill Kristol, Thomas Friedman și alții) care au promovat invazia din Irak din 2003, precum și înlăturarea liderului libian, doresc impunerea acestui tip de schimbare de regim altui set de țări, inclusiv Siria, pentru că “are un dictator”.

Acești intervenționiști și prietenii lor din Departamentul de Stat al S.U.A. au ajutat la crearea, antrenarea și susținerea rebelilor islamiști, apoi deveniți “moderați”, dar care, până la urmă, au evoluat ca parte a Al-Qaeda, aceeași Al-Qaeda care a aruncat în aer turnurile din New York City în timpul evenimentelor din 11 septembrie 2001. Nu și-au amintit, în mod misterios, că însăși Al-Qaeda era compusă din “rebeli moderați” creați (sau susținuți) de S.U.A. pentru a-i ajuta să combată Rusia fiindcă, așa cum vom vedea, raționamentele acestor oameni educați nu presupun asemenea recursuri la memorie.

Deci am încercat acel lucru numit schimbare de regim în Irak și am eșuat lamentabil. Am încercat și în Libia și acum acolo există piețe de sclavi activă. Dar am îndeplinit obiectivul de a “înlătura dictatorul”. După exact același raționament, un doctor i-ar injecta unui pacient celule canceroase “moderate” “pentru a-i îmbunătăți nivelul colesterolului” și ar clama victoria după moartea pacientului, mai ales dacă analizele post-mortem ar indica valori remarcabil de bune ale colesterolului. Dar știm că doctorii nu fac așa ceva sau nu o fac într-un mod așa de primitiv și există un motiv clar pentru asta. De obicei, doctorii își pun pielea în saramură.

Și nu renunță la logică, la intelect și la educație pentru că un raționament logic îngust dar de ordin mai înalt ar indica faptul că logica promovării schimbărilor de regim implică de asemenea, promovarea sclaviei. Deci acestor intervenționiști nu le lipsește doar simțul practic, ei nici nu învață din istorie, dar fac chiar greșeli pure de raționament pe care le îneacă într-o formă de discurs semi-abstract.

Cele trei greșeli ale lor: 1) gândesc static și nu dinamic, 2) gândesc la nivel micro și nu macro, 3) se gândesc la acțiuni, niciodată la interacțiuni.

Primul defect este că sunt incapabili de a gândi la pașii secunzi și nu cunosc necesitatea acestui lucru – și aproape orice țăran din Mongolia, orice chelner din Madrid și orice mecanic auto din San Francisco știu că viața reală are pași secunzi, terți etc. Al doilea defect este că sunt, de asemenea, incapabili de a distinge între problemele multidimensionale și reprezentările lor unidimensionale – ca în cazul sănătății multidimensionale și a reprezentării sale reduse la nivelul colesterolului. Nu pot înțelege ideea că, empiric, sistemele complexe nu au mecanisme evidente de cauză și efect și că, în contextul unei asemenea opacități, nu te pui cu un asemenea sistem. O extensie a acestui defect: ei compară acțiunile “dictatorului” cu cele ale prim-ministrului Norvegiei sau Suediei, nu cu cele ale alternativei locale. Al treilea defect este că nu pot prevedea evoluția celor pe care îi ajută atacându-i.

Și când totul sare în aer, ei invocă incertitudinea, ceva numit Lebăda Neagră, după o carte a unui tip (foarte) încăpățânat, neînțelegând că nu te pui cu un sistem dacă rezultatele sunt marcate de incertitudine sau, mai general, eviți să te implici într-o acțiune dacă nu ai nicio idee despre rezultate. Imaginați-vă persoane cu handicapuri mentale similare, cei care nu înțeleg asimetria, pilotând avioane. Piloții incompetenți, aceia care nu pot învăța din experiență sau care nu evită să își asume riscuri pe care nu le înțeleg, ar putea ucide mulți oameni dar vor sfârși ei înșiși, să spunem, pe fundul Atlanticului și nu vor mai reprezenta o amenințare la adresa altora și a întregii omeniri.

Așa că ajungem să populăm ceea ce numim intelighenția cu oameni care delirează, care sunt efectiv bolnavi mintal, din simplul motiv că nu trebuie să plătească niciodată pentru consecințele acțiunilor proprii, repetând sloganuri moderniste lipsite de orice profunzime. În general, când auziți pe cineva invocând noțiuni moderniste abstracte, puteți presupune că este oarecum educat (dar nu suficient sau în domeniul greșit) și prea puțină responsabilitate.

În acest caz, oameni inocenți, Yazidiți, minorități creștine, sirieni, irakieni și libieni au plătit prețul greșelilor acestor intervenționiști care ocupă, în prezent, niște birouri confortabile și climatizate. Vom vedea că acest lucru încalcă însăși noțiunea de dreptate de la începuturile sale pre-biblice, babiloniene. Precum și structura etică a umanității.

Nu doar că principiul vindecătorilor este ca în primul rând să nu faci rău (primum non nocere), dar, vom argumenta: cei care nu își asumă riscuri nu trebuie să fie niciodată implicați în luarea deciziilor.

Această idee parcurge întregul fir al istoriei: toți despoții războinici erau luptători ei înșiși și, cu doar câteva excepții, societățile erau conduse de cei care își asumau riscuri, nu de cei care transferau riscuri. Ei își asumau riscuri – mai multe decât cetățenii obișnuiți. Iulian Apostatul, erou pentru mulți, a murit pe câmpul de luptă în nesfârșitul război de la frontiera cu Persia. Despre unul din predecesorii săi, Valerian, se spune că, după ce a fost capturat, a fost folosit ca treaptă de către Shapur al Persiei când încăleca. Mai puțin de o treime din împărații romani au murit în paturile lor – și se poate afirma că, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi căzut pradă unei lovituri de stat sau ar fi fost răpuși pe câmpul de luptă.

Și, ne putem întreba, ce putem face în condițiile în care un sistem centralizat va avea mereu nevoie de oameni care nu sunt direct expuși la costul erorilor proprii? Ei bine, nu avem altceva de făcut decât să descentralizăm; adică să avem cât mai puțini oameni de acest tip. Dar nu vă îngrijorați, dacă nu o facem noi, se va face de la sine, mai dureros: un sistem care nu are un mecanism de pus pielea în saramură se va prăbuși, la un moment dat, și se va repara astfel. Vom vedea exemple numeroase.

De exemplu, prăbușirile bancare au survenit în 2008 din cauza riscurilor ascunse din sistem: bancherii puteau obține prime substanțiale dintr-o anumită categorie de riscuri explozive ascunse, puteau folosi modele academice de risc care nu funcționează (pentru că universitarii nu cunosc, de fapt, nimic despre riscuri), apoi puteau invoca incertitudinea după o prăbușire, o serie de Lebede Negre nevăzute și neprevăzute și, în același timp, își puteau păstra primele, ceea ce eu am numit afacerea Bob Rubin. Robert Rubin a adunat o sută de milioane de dolari din prime de la Citibank, dar când aceasta din urmă a fost salvată de contribuabili, el nu a scris niciun cec. Vestea bună este că, în ciuda eforturilor administrației Obama care era complice și dorea menținerea status-quo-ului și obținerea de foloase necuvenite de la bancheri, domeniul asumării riscurilor s-a deplasat spre fonduri de acoperire. Mișcarea s-a produs din cauza suprabirocratizării sistemului. În zona fondurilor de acoperire, proprietarii au cel puțin jumătate din valoarea lor netă investită în fonduri, ceea ce îi expune mai mult decât pe oricare alt client și ei se scufundă odată cu barca.

Cazul intervenționiștilor este primordial în povestea noastră fiindcă arată efectele lipsei pieii puse în saramură (atât etice, cât și epistemologice, adică legate de cunoaștere). Intervenționiștii nu învață din cauză că nu sunt victimele greșelilor proprii și, așa cum am văzut cu pathemata mathemata :

Același mecanism de transfer al riscului împiedică și învățarea.

De Nassim Nicholas Taleb

Traducere de Alexandra Teodorescu

Sursa: https://medium.com/incerto/on-neo-cons-and-their-mental-defects-d12685585b11

Duminică am semnat un pact. Cu cine?

Cu unii dintre cei mai vizionari oameni pe care i-am cunoscut, am luat decizia ca, începând de săptămâna aceasta, să mă implic activ în schimbarea României, așa cum nimeni, după 1989, nu a făcut-o: de jos în sus.

Începând cu mine,

Continuând cu familia,

Cu prietenii,

Cu cartierul,

Cu orașul,

Cu comunitatea

Și astfel, schimbând întreaga țară.

Comunitate după comunitate.

Astfel, duminică am candidat și am fost ales în funcția de secretar general al PACT.

Am acceptat aceasta provocare pentru că, după ce am purtat discuții, în ultimele luni, cu lideri emergenți ai României, din politică și din mediul ONG, am ajuns la concluzia că forța unei națiuni este dată de forța comunităților ei. De aceea, orice politică este, de fapt, locală. Politicile naționale trebuie să reprezinte reverberația politicilor locale întrucât orice tip de politică națională are impact local, la nivelul cetățeanului, Dacă politicianul sau cetățeanul servește instituțiile și birocrația, frânează dezvoltarea. Dacă politicianul sau cetățeanul servește cetățenii, încurajează dezvoltarea.

Aceasta este explicația pentru care democrația reală se construiește de jos în sus, dinspre cetățean înspre instituții, dinspre local înspre național și nu invers.

Am început deja sa construim prima mișcare politică din România concentrată pe urbanizarea comunităților locale.

Alături de Tianu, de Lucian, de Dragoș, de Vali, de Andrei, Mădălin, de Mihai, Oana,Vali, Octav, Dani, Delia, Alex, Alexandra, Marcel, Dan, Tudor, Bogdan, Alisa, Ciprian, Iulian, Alexandru, Anton, Andreea și alții, lucram deja la un model de dezvoltare.

Vă voi (și vă vom) ține la curent cu toate lucrurile pe care le facem zi de zi.

Pentru a răspunde la întrebarea din titlu:

PACT-ul nu este despre noi ci este "cu" voi, dar cel mai important este că nu este neapărat un PACT "cu" cineva, ci că este un pact "pentru":

În primul rând este un

PACT PENTRU ROMANIA: pentru recuperarea decalajelor față de țările din Uniunea Europeană, într-o singură generație: aceasta.

În al doilea rând este un

PACT PENTRU comunități de oameni liberi: comunități cu oameni dinamici, conectați la noua economie, ce își asumă rolul de cetățeni implicați și orientați spre viitor.

În al treilea rând, în ceea ce mă (ne) privește, este un

PACT PENTRU GALAȚI: pentru ca Brăila și Galați să devină o regiune metropolitană prietenoasă, cu un rating investițional în creștere.

Dar ce ideologie are PACT? Care sunt măsurile pe care le susține? Dați-mi puțin timp. Abia au trecut alegerile, abia au trecut protestele :)

Comunicat

Cu ce ne incalzim la iarna?

foto: Viata Libera

Scurta analiza, din punctele de vedere amintite in spatiul public, cu privire la propunerea administratorului judiciar, Sinan Mustafa, de mentinere a sistemului centralizat de termoficare, in functie.

DISCLAIMER: Personal, detin centrala termica de apartament, iar in conditiile actuale nu as opta pentru sistemul centralizat. De asemenea, nu detin interese de afaceri in zona termoficarii si nici nu am rude care sa aiba astfel de interese. Ceea ce am scris mai jos este o analiza cat am putut de obiectiva. Acest articol se dedica atat factorilor decidenti cat si publicului larg.

Din punctul de vedere al riscului.

Daca este vorba despre "riscuri" si despre potentiale "explozii", ce ati prefera dintre urmatoarele variante:

1. O potentiala "bomba", foarte mare, pe platforma industriala a orasului, care functioneaza cu un ditamai arzatorul, pe gaz in cea mai mare parte a anului, care daca explodeaza, probabil rade jumatate din oras. Echivalent trei sferturi din populatie (zona cea mai densa - Micro X).
2. Mai multe potentiale "bombite" mai mici, dintre care una, daca bubuie, probabil rade doar cateva apartamente dintr-un bloc.

Concluzie personala: argumentul sigurantei, mai ales cel utilizat de catre adeptii centralismului, este hilar. Cine nu este convins, sa ia in considerare ca o explozie la CET poate afecta fabrica de oxigen si la tancurile de combustibil din Combinat. KABOOOM !!! Nu credeti ca e o afacere mai buna sa spargem riscul in bucatele mai mici? Ca in povestea cu imparatul care, pierzand un pariu in urma caruia "pedeapsa" era sa arunce o stanca peste fiul sau, a decis sa sfarame stanca in pietricele si sa le arunce una cate una.

Acestea fiind zise, haideti sa ne orientam spre argumentele cu adevarat importante.

Din punctul de vedere economic

Orice economist stie ca orice sistem centralizat obtine asa-zisele economii de scala (sau scalabilitate). Si orice inginer stie ca orice sistem mai mare obtine un randament mai mare. Asadar, din punctul de vedere al costurilor per utilizator, evident ca solutia centralizata, teoretic, este mai ieftina. Alaturi de acest argument, putem considera exemplele din occident (dar si din Romania) unde sistemul centralizat functioneaza foarte bine.

Vom observa totusi urmatoarele trei diferente majore:

1. FACTURAREA Fie exista un sistem de facturare individuala, fie asociatia de proprietari detine capacitatea tehnica, juridica si manageriala de a decupla de la sistem rau-platnicul intr-un termen foarte scurt.
2. PRODUCTIA nu este externalizata. Cu alte cuvinte, furnizorul de termoficare integreaza tot fluxul productie - transport - distributie - facturare - control.
3. ACTIONARIATUL Acolo unde actionariatul este privat, lucrurile merg bine. Acolo unde actionariatul este de stat, lucrurile merg prost, pentru ca -- clientelism, pentru ca -- se fura, pentru ca -- nu se urmareste eficienta si profitul, ci servirea politicului sau alte interese. Dalkia - Iasi este cel mai bun exemplu. Falimentar de stat, profitabil dupa privatizare.

Daca cele trei probleme de mai sus isi gasesc o rezolvare, si se pare ca domnul Sinan Mustafa o construieste, sistemul centralizat merita pastrat, chiar si ca optiune, daca nu obligativitate. Problema este ca, atat rezolvarea problemelor facturarii si integrarii fluxului necesita investitii. Inclusiv la nivel de ERP - presupun ca CET utilizeaza SAP in timp ce la Calorgal nici Microsoft Office nu exista. Iar CET-ul galatean va reprezenta un interes pentru un actor privat, fie pe BVB fie prin hotarare AGA, doar peste 1 - 2 ani de la eficientizare - asta sau exista deja un "contingency plan" care deja este pe cale de a se activa. Nu am informatii dar de obicei, guvernanta corporativa presupune asemenea lucruri. Si fiind S.A. - CET se supune legislatiei de guvernanta corporativa.

Din punctul de vedere juridic

Nu in ultimul rand al acestui lung articol, exista printre membrii CL o marota cu privire la faptul ca domnul Mustafa si-ar pierde job-ul daca se renunta la termoficare, iar aceasta este motivatia actualei propuneri. Din nou, lipsa de cunoastere a legii, de data aceasta, a insolventei. In primul rand, domnul Mustafa, cel putin inca 10 ani va sta in functie (daca doreste) fie ca administrator judiciar fie ca lichidator al CET. Dar acest lucru nu se va intampla datorita faptului ca planul de reorganizare nu "pica" la votul creditorilor atat timp cat CET face parte din sistemul national de echilibrare a retelei de transport de energie electrica (asta daca nu cumva deja a fost aprobat, nefiind eu la curent :) ). Dimpotriva - orice plan de reorganizare are o durata de 3 - 4 ani, ceea ce inseamna, teoretic, faptul ca administratorul judiciar (domnul Mustafa) isi pierde jobul tocmai daca CET continua sa functioneze si revine pe profit, platindu-si datoriile. Asa ca, din punctul de vedere personal, este in interesul sau ca orasul sa renunte la CET. Ceea ce uita (intentionat sau nu) cei care sustin aceasta teorie este faptul ca, aburul tehnologic este pentru CET un produs secundar. Astfel, chiar si in acest caz, CET va continua sa functioneze chiar si dupa decuplarea de oras, asigurand energie electrica pentru Combinat sau pentru reteaua de inalta tensiune a Romaniei.

Asa ca, oricum ar fi, jobul lui Sinan Mustafa e in siguranta :)

Din punctul de vedere politic

Solutia acordarii unui ajutor de 2800 de RON este, probabil, cea mai proasta solutie pe care ar putea-o alege Consiliul Local. Ceea ce, la prima vedere, este acoperirea costului debransarii, este de fapt asimilata unei investitii publice intr-o proprietate privata si este atat ilegala cat si ne-echitabila. Cu siguranta vor aparea procese in Contencios Administrativ de anulare a acestei decizii sau chiar procese ale unor persoane care au achitat ele insele atat debransarea cat si centrala de apartament, pentru a primi acelasi tip de decontare. Dealtfel, administratia este a tuturor cetatenilor, iar daca Primaria plateste pentru unii, este echitabil sa plateasca pentru toti.

In acelasi timp, nu uitati ca Electrocentrale S.A. este o societate de stat. Culoarea politica a Guvernului Romaniei este aceeasi cu culoarea politica a Primariei Galati. Nu spun mai multe, conectati voi punctele intre ele. Ce e sigur e ca daca Electrocentrale S.A. va livra in continuare agent termic, guvernul va avea toate motivele sa ofere sprijin ... poate chiar pentru investitii in retehnologizare.

Ce e de facut?

1. Analiza propunerii domnului Mustafa, negocierea solutiei cu dansul, atingerea unui punct critic comun si semnarea acestui parteneriat, cu conditia - integrarii fluxului / implementarii unui sistem de facturare individuala / construirea unei strategii de privatizare.

2. Alinierea regulamentelor de administrare a asociatiilor de proprietari cu punctul 1. si stabilirea unui T0 al sistemului.

3. Liberalizarea pietei de termoficare - aprobarea oricarei debransari.

Societatea de Filosofie "Sergiu Mihail Tofan"

Un mic fragment dintr-un proiect marca Societatea de Filosofie "Sergiu Mihail Tofan". Azi, Sergiu Tofan ar fi implinit 58 de ani.

Si pentru ca, asa cum spunea el, parafrazandu-l pe Arthur Miller, "nu exista decat ceea ce urmeaza", nu va mai spun decat ca "VA URMA".

#bibliotecaSMT

#audiobook

#Heidegger

#treieseuridespreputere

#caleadomneasca

Inelul de rocada

Am tot discutat despre relații internaționale, ideologie, politică națională, proteste, stat de drept și alte subiecte sofisticate, dezbătute în sfere înalte, cu aer rarefiat. Ce ar fi să ne întoarcem puțin cu picioarele pe pământ?

Mai precis, pe pământul de flori de la Inelul de rocadă, cea mai mare intersecție din Galați. Am citit și ascultat, recent, un interviu relativ amuzant, cu domnul primar Ionuț Pucheanu. Capul răutăților și al ironiilor, ca de obicei, antidotul.ro.

Din ce am înțeles din răspunsurile la întrebarile doamnei Ema Turcu, Primăria dorește să reamenajeze, în sfârsit, rondoul din Țiglina. Se urmărește renunțarea la aranjamentele de flori (fie vorba, o cheltuială anuală absolut inutilă), amenajarea unei pietonale de jur împrejurul "rondoului" și montarea unui "obelisc, ooo ceva, o sculptură acolo".

Facem o sugestie constructivă, o critică și o glumă, în această ordine, față de acest subiect:

Sugestie constructivă

Atât Viața Liberă, cât și subsemnatul, am adus de mai multe ori în discutie sculptura realizată de reputatul artist internațional, Ewerdt Hilgeman. Acesta are expuse lucrări în spații publice ale marilor metropole ale lumii: Chicago, NewYork, Berlin și altele. Fotografiile de mai jos reprezintă aceste opere:

Berlin

Chicago

New York

Și ce legatură are asta cu Galațiul și rondoul de la "Popescu"? Pai e simplu. Așa cum aflăm din mai multe articole, precum acesta, acesta si acesta, am primit cadou, o sculptură a marelui artist, care se numeste "Omagiu lui Brancusi" și care zace ruginită și abandonată pe Faleza inferioară de mai mult de 15 ani, pentru că autoritătile publice nu au considerat că aceasta este de interes local. Am vorbit despre acest lucru și in campania electorală, aici.

Omagiu lui Brancusi

Recondiționarea și plasarea sculpturii de peste 20 de metri, pe un soclu monumental, în centrul rondoului, poate fi un act de reparație istorică, atât pentru obiectul de artă și pentru artist, cât și pentru noi și vindecarea micii noastre urbe. Dacă nici acum nu reusim asta, nu știu când.

O critică

Dezvoltarea urbană durabilă se conduce după principii destul de simple. Unul dintre ele este așezarea arterelor de promenadă în zonele de protecție istorică, pentru că, în general, oamenii doresc să se aseze la o terasă, să stea în liniște, fără zgomot și gaze de eșapament de la mașini, să privească vitrina unui magazin, să intre la un muzeu sau să privească un spectacol stradal. De aceea, marile orașe europene, precum și marile orașe din România (Iași, Cluj, Brașov, Sibiu, Oradea, Craiova, Brăila, București și altele) au închis circulația auto pe arterele centrale istorice și au amenajat străzi pietonale cu permeabilitate filtrată.

Ideea amenajării unei alei care să permită contemplarea obeliscului / sculpturii de pe scuar, nu este rea deloc, dar nu trebuie să ne închipuim că va deveni o zonă de atracție extraordinară. Admirarea obeliscului sau sculpturii se va face, în principal, de la distanță sau din mașină și doar curioșii se vor apropia pentru a citi detaliile inscripționate. În rest, nici mamele cu copii, nici pensionarii și nici tinerii nu vor avea mare lucru de văzut pe scuar.

Ideea patinoarului pe timp de iarnă, pe de altă parte, sună foarte bine, cu observația că pe la târgurile de iarnă, pe langă patinoar, se vinde mereu vin fiert, pentru sufletul celor care privesc de pe margine. Iar vinul fiert, din nou, nu prea se împacă bine cu traficul din apropiere.

Admirarea punctului central s-ar pute face și noaptea, cu ajutorul iluminării arhitecturale.

O glumă

Ewerdt Hilgemann e al meu?

Despre liberalism, proteste, stat de drept si alti demoni.

Michel Foucault

Răspunsuri cu privire la ce se întâmplă în România, dar și ce este de făcut pe viitor pentru a evita abuzurile din partea statului, găsiți mai jos:

„Întrebarea esențială a liberalismului este dacă avem, cu adevărat, nevoie de guvernare. Liberalismul afirmă că se guvernează întotdeauna prea mult. Dar de ce ar fi, până la urmă, nevoie să guvernăm?Pentru că tocmai această guvernare este cea care garantează existența condițiilor de manifestare a libertății. Societatea civilă, adică acea comunitate umană bazată pe un contract de conviețuire, este cea care dă motivul apariției statului. În cadrul acestei societăți, indivizii trebuie sa își exercite libertatea nestingheriți. Cu toate acestea, este foarte probabil ca exercitarea acestei libertăți a unor indivizi să lezeze libertatea altora. În acest cadru este necesara o instituție care să limiteze libertatea individuală în cazul în care constată că aceasta pune în pericol libertatea semenilor. Această instituție este statul, iar liberalismul este rațiunea pentru care acțiunea acestuia trebuie limitată pe cât posibil, fără a fi, însă, anulată. 

Proteste Bucuresti, 2017

Polizeiwissenschaft (ştiinţa poliţiei) se ghida după principiul că „mereu guvernăm prea puţin”. Rolul acestei instituţii era de a se preocupa de problemele populaţiei, care trebuie să fie cât mai numeroasă şi mai activă pentru creşterea puterii statului. Principiul raţiunii de stat era cel care motiva intervenţii armate, controlul populaţiei şi instaurarea unei stări de excepţie dictate de suveran. Am arătat mai sus modul în care Foucault pune pe seama acestei raţiuni de stat însăşi apariţia conceptelor de bioputere şi biopolitică. Liberalismul, însă, se desparte total de raţiunea de stat, prin însăşi natura sa de apărător al libertăţilor individuale. Aici intervine tensiunea caracteristică a unui stat liberal: „Liberalismul nu este un vis care se izbeşte de o realitate, neizbutind să se înscrie în ea. El constituie un instrument critic cu privire la realitate: cu privire la o guvernamentalitate anterioară, de care încearcă să se desprindă; cu privire la o guvernamentalitate actuală, pe care încearcă să o reformeze şi s-o raţionalizeze în jos; cu privire la o guvernamentalitate faţă de care se opune şi căreia vrea să-i limiteze abuzurile.”

Astfel, Michel Foucault priveşte liberalismul nu ca pe o orientare economică, nici ca pe o ideologie, ci ca pe o „schemă regularizatoare a practicii guvernamentale”. Această regularizare se desfăşoară prin intermediul „domniei legii”. De aici, conexiunea intrinsecă dintre conceptul de stat de drept şi liberalism. Vom vedea, însă, şi modul în care statele de drept din zilele noastre reuşesc să reglementeze problema bioputerii şi dacă îşi stabilesc frâne în a o exercita asupra indivizilor liberi pe care îi guvernează.”

Michel Foucault în DE LA BIOPUTERE LA BIOTEHNOLOGIE, CĂTRE UN „VIITOR POSTUMAN”, de Alexandra TEODORESCU

...

Intelectual dar idiot

Am tradus acest articol scris de Nassim Nicholas Taleb, care reprezintă, de fapt, un fragment din „Skin in the Game” (Cu pielea în saramură). Am început să înteleg de ce Trump a fost ales președinte al USA, am și regăsit câteva raționamente circulare în care eu însumi am căzut  câteodată, ca de obicei, am regăsit o perspectivă provocatoare din punctul de vedere politic, și multe alte semne de întrebare.

Iar dacă ar fi fost un articol care să nu provoace nici o supărare sau revoltă, probabil că nici nu l-aș fi tradus. Fără acestea, suntem oricum, pierduți.

”Ceea ce am văzut în toată lumea, din India, trecând prin Marea Britanie și până în Statele Unite ale Americii, este revolta împotriva unui cerc restrâns de oameni fără propria piele pusă în saramură (no skin in the game) “funcționărași” care se ocupă cu politicile publice, jurnaliști infiltrați, adică acea clasă de „experți” semi-intelectuali cu ceva școală la universități Ivy-League, de tipul Cambridge sau Oxford sau alte universități cu etichetă, care ne spun tuturor: 1. Ce să facem 2. Ce să mâncăm 3. Cum să vorbim 4. Cum să gândim ... și 5. Cu cine să votăm.

Dar problema adevărată este că în țara orbilor, chiorul e împărat: acești oameni, care se autodefinesc ca făcând parte din „intelighenția”, nu văd pădurea din cauza copacilor, adică nu sunt suficient de inteligenți nici măcar pentru a defini inteligența – astfel, cad în capcana raționamentelor circulare. Dar cea mai mare calitate a lor este capacitatea de a trece cu bine peste examene proiectate de alți oameni ca ei. Or, cu reviste de psihologie care reușesc să duplice 40% din rezultate, diete care se întorc la 180 de grade după jumătate de secol de fobie a grăsimilor, analize macro-economice care funcționează mai prost ca astrologia, numirea lui Bernanke, care nu avea habar despre riscuri și teste farmaceutice care dau rezultate în mai puțin de 1/3 din cazuri, oamenii au perfectă dreptate când încep să asculte mai degrabă de instinctele ancestrale sau de bunica (sau de Montaigne sau de alte feluri de înțelepciune clasică). Oricum toate astea au o reputație mai bună decât acești constructori ratați de politici publice.

Într-adevăr, se poate observa cu ochiul liber că acești birocrați academici care au senzația că ne pot conduce viețile, nu sunt nici măcar riguroși, nici în statistica medicală și nici măcar în construirea politicilor publice. Ei nu fac diferența între știință și scientism. De fapt, în mintea lor dependentă de imagini, scientismul li se pare mai aproape de adevăr decât știința. (De exemplu, este simplu să demonstrăm următoarele: mult din ceea ce oamenii de genul Cass-Sunstein-Richard Thaler – aceia care țin să ne împingă spre un anumit comportament  - consideră a fi „rațional” sau „irațional” (sau alte categorii ce indică o deviere de la un protocol descris sau prescris)  provine dintr-o înțelegere eronată a teoriei probabilităților și din cosmetizarea modelelor statistice de bază. De asemenea, sunt predispuși erorii, confuziei între „întreg” și agregarea liniară a componentelor acestuia, așa cum am văzut în capitolul dedicat regulii minorității.

...

Intelectualul idiot este un produs al modernismului, deci a luat avânt încă de la mijlocul secolului al-XX –lea și a ajuns la maturitate azi, alături de o altă categorie largă de oameni fără propria piele pusă în saramură care au reușit să pătrundă în viețile noastre. De ce? Simplu: în cele mai multe țări, statul este de 10 – 20 de ori mai mare decât era acum 100 de ani în ceea ce privește procentul din PIB. Intelectualul idiot este omniprezent în viețile noastre, dar se întâmplă foarte rar să fie văzut în afara unor sedii specializate: think-tank-uri, instituții media, universități –totuși, cei mai mulți dintre ei au slujbe reale fiindcă posturi pentru intelectualii idioți nu prea se găsesc.

Fiți foarte atenți la semi-eruditul care se consideră erudit. De cele mai multe ori, acesta nu detectează sofismul.

Intelectualul idiot este cel care îi consideră „bolnavi” pe cei care fac lucruri pe care el nu le înțelege, fără a-și da seama că înțelegerea sa este, de fapt, limitată. El crede că oamenii ar trebui să acționeze în propriul interes și, în același timp,  el le cunoaște interesul foarte bine ... mai ales dacă sunt „țărani” sau tipul de englez necizelat care a votat pentru Brexit. Când plebea ia o decizie care are sens pentru ea, dar nu are sens pentru el, îi numește pe acești oameni „needucați”. Ceea ce noi numim participare la viața politică, el numește în două feluri distincte: „democrație” când rezultatul se potrivește cu propriile convingeri și „populism” când plebea votează contrar convingerilor lui. În timp ce bogații cred în principiul „un ban, un vot”, umaniștii cred în „un om, un vot”, Monsanto crede în „un lobist, un vot”, intelectualul idiot crede în „o diplomă universitară Ivy League, un vot”. La care se adaugă câteva școli străine de elită echivalente sau niscaiva doctorate, pentru că prezența lor este necesară în club.

medium.com/incerto

Socialmente vorbind, intelectualul idiot este abonat la „The New Yorker”. Nu înjură niciodată pe Twitter. Vorbește mereu despre „egalitatea raselor” și despre „egalitate economică” dar nu a fost niciodată la băut cu un șofer de taxi (dovedind iar că nu are  propria piele în saramură). Intelectualii idioți din Marea Britanie sigur au fost luați cu mașina de Tony Blair, la un moment dat. Intelectualul idiot modern a participat la cel puțin două conferințe TEDx sau a văzut cel puțin două conferințe TED, acasă, pe Youtube. Nu numai că a votat Hillary-Monsanto-Malmaison pentru că era votabilă, sau alt raționament circular de genul acesta, dar are impresia că cine nu a făcut asta este bolnav mintal.

Intelectualul idiot are în bibliotecă un exemplar din prima ediție din „Lebăda neagră” dar  confundă în continuare dovada absenței cu absența dovezii. Crede cu tărie că organismele modificate genetic sunt „știință” și că „tehnologia” nu e cu nimic diferită de reproducerea naturală, pentru că este predispus să confunde știința cu scientismul.

În mod curent, intelectualul idiot reușeste să utilizeze primul nivel logic corect, dar nu și pe al doilea (sau pe cele avansate), efectele acestora făcându-l total incompetent în situații complexe. Din confortul casei în care locuiește, în vreo suburbie, cu două garaje, a susținut „eliminarea” lui Gaddafi pentru că acesta era un „dictator” fără să conceapă că această „eliminare” aduce după sine „consecințe” (din nou – nu are propria piele în saramură, nu plătește direct pentru rezultatele obținute).

Intelectualul idiot s-a înșelat mereu cu privire la următoarele subiecte: stalinism, maoism, OMG-uri, Irak, Libia, Siria, lobotomii, planificare urbană, diete sărace în carbohidrați, aparate de gimnastică, economie comportamentală, grăsimi trans, freudianism, teoria portofoliului, regresiile liniare, Gaussianism, Salafism, modelarea dinamica echilibrului stocastic, proiectele imobiliare sociale, gena egoistă, modelele de previzionare a rezultatelor alegerilor, Bernie Madoff (înainte de prăbușire), valoarea profitului. Dar este convins că opinia pe care o are în prezent despre aceste subiecte  este cea corectă.

Intelectualul idiot este membru al unui club de discount în turism; dacă este sociolog, utilizează statistici dar nu știe cum sunt acestea derivate (ca Steven Pinker sau alți psiholofalasteri); când merge în Marea Britanie, participă la un festival literar; bea vin roșu cu carne de vită (niciodată alb); credea că grăsimea animală e rea pentru organism, dar acum s-a răzgândit; ia statine pentru că așa i-a prescris doctorul; nu înțelege ergodicitatea și, după ce îi este explicată, uită rapid de ea; nu folosește niciodată cuvinte din idiș, nici măcar în afaceri; începe învățarea unei limbi străine cu gramatica ei; are un văr care a lucrat cu cineva care o cunoaște personal pe Regină; nu a citit niciodată Frederic Dard, Libanius Antiochus, Michael Oakeshot, John Gray, Amianus Marcellinus, Ibn Battuta, Saadiah Gaon, sau Joseph De Maistre; nu s-a îmbătat niciodată cu niște ruși; nu a băut niciodată până în momentul în care cineva începe să spargă pahare (sau, preferabil, scaune); nu știe care e diferența dintre Hecate si Hecuba (ceea ce în brooklineză poate fi tradus prin „nu știe care e diferența dintre căcat și rahat”); nu știe că, fără a avea propria piele în saramură, nu există nicio diferență între intelectual și pseudointelectual; în ultimii cinci ani, a menționat de cel puțin două ori mecanica cuantică în conversații care nu aveau nicio legătură cu fizica.

Știe în orice clipă care este efectul cuvintelor sale asupra propriei reputații.

Dar avem un indicator și mai vizibil: nu ridică haltere.

Non-Intelectual Idiot
medium.com/incerto

Post scriptum

În reacțiile la acest articol, am descoperit că intelectualul idiot nu face diferența, când citește, între sensul propriu și satiră.

Post Post Scriptum

Intelectualul idiot crede că această critică înseamnă că toată lumea e formată din idioți, fără să își dea seama că propriul grup reprezintă doar o fracțiune dintr-o minoritate – dar nu îi place ca ceea ce i se cuvine să fie pus sub semnul întrebării și deși îi crede inferiori pe ceilalți, nu îi place deloc cand furtunul de udat grădina îl stropește pe grădinar (francezii ar numi asta “arroseur arrosé”). De exemplu, Richard Thaler, partener al periculosului activist OMG, Ubernudger Cass Sunstein, a interpretat acest articol spunând că „nu există foarte mulți non-idioți care nu se numesc Taleb”, nedându-și seama că oamenii ca el reprezintă mai puțin de 1% din populație.

Post - Post Post Scriptum

(Scris după rezultatul surpriză al alegerilor din 2016; articolul de mai sus a fost scris cu câteva luni înainte de evenimente). Alegerea lui Trump a fost atât de absurdă pentru intelectualul idiot, iar prăbușirea șablonului prin care el înțelege lumea a fost atât de mare, încât aceștia nu au găsit în manualele școlare instrucțiunile necesare cu privire la reacția potrivită față de eveniment. A fost exact ca la camera ascunsă, când cineva nu-și poate ascunde reacția când este luat prin surprindere, și scapă situația de sub control.

Sau, și mai interesant, imaginați-vă reacția unui domn căsătorit care se întoarce întâmplător, mai devreme, acasă și o găsește pe soția sa gemând în pat, cu un agent de pază (destul de masiv) deasupra ei.

Aproape tot ceea ce statisticienii, politologii, psihologii, intelectualii, oamenii de campanie, sociologii, consultanții, experții în „big-data” știau s-a dovedit a fi o farsă. Și așa, visul meu bolnav de a pune un șobolan în cămașa cuiva pentru a-i observa reacția (așa cum am descris în Lebăda neagră), a devenit realitate.”

. . .

SURSA: medium.com