SCHITA
Undeva, intr-o gara din zona centrala a tarii. Ploua. E trecut de 5.
Perspectiva intalnirii planificate iti da energie.
Stii ca in cel mai rau caz ai facut o plimbare de o zi, ai baut pana tarziu cu un vechi prieten si te-ai intors dimineata cu o durere vaga de cap care te va tine vreo 7 – 8 ore. In cel mai bun caz te incadrezi pe un drum catre un milion. Esti imbracat in haine de drum: blugi, o pereche de bocanci, o camasa ras-purtata, pulover, o geaca de fas si sapca.
Gara arata foarte bine din exterior. Interbelic. La interior totul e dezolant. Nu ai mai vazut un astfel de peisaj din anii 90 cand plecai in primele tabere de liceu. Ba nu, din anii 2000, cand bateai tara in lung si in lat ca student. Asa ceva inca exista in Romania. Sala de asteptare foarte inalta, stucaturi distruse, pereti scorojiti. Odata a fost foarte frumoasa. Ar putea fi amenajata ca sala de bal. Ferestre cu rama din aluminiu visiniu? Serios? La sala asta cu arhitectura veche? Visiniul ala al perdelutelor din dotarea vechilor vagoane CFR de clasa I. Visiniu CFR. Un miros de statut, de slin, de jeg adunat in apa cu care se clateste mopul, amestecata cu ulei de motor. De zoaie pe care, o data pe zi, o femeie de serviciu le intinde pe jos in sala de asteptare. Un miros gudronat amestecat cu emanatiile unui om fara adapost.
Ai biletul de tren cumparat de pe net. Cauti un loc sa te asezi, ai de asteptat o ora. 4 grupuri de cate 6 scaune, in cele patru puncte cardinale. Primul este ocupat de un individ care doarme sforaind. Este pazit de gardianul de la firma privata, un tip cu mustata, uscat, cu fata ridata, de peste 65 de ani, care suge dintr-un chistoc si se uita in gol. Ai senzatia ca il asteapta pe cel care doarme sa se trezeasca, pentru a-si continua dialogul. In dreptul scaunelor dinspre Vest stau alti doi cersetori. La nord e liber.
Te indrepti spre scaune. In fata unuia dintre ele se intinde o voma. Renunti. Iesi afara, prin dreapta ghiseului care vinde bilete la compania privata.
Iti lasi rucsacul pe scaunele de pe peron. E frig, dar inauntru nu se poate sta. Si totusi, peste 30 de oameni stau inauntru si casca ochii ba la o tabela electronica, ba la casa de bilete, ba la standul cu ziare. Deci se poate sta.
Te holbezi la ceasul atarnat de foisor. Nu ai muzica, telefonul e aproape descarcat. Sperai sa il incarci undeva in gara. Nu poti nici macar citi, ar presupune sa tii mainile scoase din buzunar si e frig. Te gandesti sa intri totusi inauntru. Asa cum altii pot sta acolo, poti si tu, ce atatea fite !?! Te gandesti totusi sa incerci scaunele de la Sud, unde parca statea un hipster si citea.
Intra in gara un tren. Ciudat, de marfa. Nu ai mai vazut trenuri de marfa care trec prin gara de calatori. Vagoanele pline de grafitti sunt inscriptionate cu DB Schenker. Te intrebi ce ar putea fi transportat in vagoane. Probabil sunt goale. Sau poate sunt pline cu drone si cu cipuri fabricate in Romania. Capitalism in miscare. Probabil ca nu, probabil unele sunt goale, altele transporta mobila, altele aduc plasme tocmai de la fabrica SAMSUNG de langa Dniepropetrovsk. O fi o fabrica SAMSUNG acolo ? De ce ti-a venit in minte denumirea asta de oras ? Oricum, si trenul de marfa arata absolut dezolant. Plin de ulei si de grafitti din ala nelucrat, facut pe fuga. Se vede ultimul vagon.
Iti dai seama ca nu e vagon, e locomotiva de la celalalt capat, care impinge. E normal, din moment ce e asa de lung. Se apropie locomotiva. Pe ea scrie DB Schenker. Iti dai seama ca e nou nouta, e curata bec. E o locomotiva frumoasa. Iti dai seama ca totul e capitalism in miscare. Cand ajunge in dreptul tau vezi ca mai scrie ceva, dar ce? Mircea Eliade. Nemtii astia au dat nume locomotivelor. Iar celor din Romania probabil nume de scriitori. Locomotiva Mircea Eliade tocmai a impins, pentru o firma germana, un tren plin de marfa, printr-o gara de calatori din centrul tarii. Parca esti intr-un vis. Te intrebi cum se numea locomotiva de la celalalt capat al garniturii. Iti pare rau ca ti-a scapat. Mihai Eminescu? Razi in sinea ta. De ce te-ai gandit tocmai la Mihai Eminescu?
Se apropie doi tipi intre 50 si 60 de ani, cu parul alb, imbracati prost dar clar cu cele mai bune haine ale lor. Se opresc in dreptul tau si isi aseaza si ei bagajele pe scaunele libere. Unul dintre ei isi cauta in servieta biletele. Deschide servieta. Isi scoate o pijama si isi gaseste biletul prin alte boarfe. Cel de-al doilea isi deschide discret geanta de voiaj, de unde scoate un bidonas verde de bere, de 1l. Soarbe ultima inghititura si spuma care se prelinge pe interior si aseaza atent petul pe jos, langa scaunele galbene din plastic. Alege locul foarte foarte atent si il pozitioneaza acolo. Se uita de jur imprejur. Observa ca ai observat. Te priveste de parca te atentioneaza ca a „asezat” acolo sticla goala, nu a „aruncat-o”. I se adreseaza celuilalt. Iti dai seama ca el e subordonatul, celalalt e seful. „Ce oneghe (ONG)? Astia ce cred ei ca fac cu onegheul? Toata lumea face oneghe. M-am saturat de oneghe. Astora trebuie sa le faci cum le faci alora de la SRI. Ii lasi sa vorbeasca si zici da.” Zambesti in sinea ta. E cepeleag si nu are nici cea mai vaga idee ce e ala un „oneghe”. Si e si troscait. Suna telefonul gradatului. „Alo, da, sa traiti. S-a rezolvat, acum mergem acasa. Da, am iesit eu si cu Onut vice si presedinte Parhon. ... Da, sigur ... stati linistit, s-a rezolvat! ... Da domle, fara probleme! ... Domle, sedinta ca asta nu au mai vazut, s-a vazut ca am organizat-o personal. ... Daaa doomle ... sucuri pe masa, tot ce trebe. Am venit cu notarul si cu notarita acolo, i-am adus acolo, nu mai fusesera niciodata. Au zis ca nu au mai vazut sa ii cheme cineva direct acolo. Au semnat acolo cu noi, au pus timbru sec ... Daa, domle .... nu exista ... nu are ce sa zica nici Papa de la Roma! ... Da, sa traiti, v-am zis ca rezolv, acum mergem acasa ... Ei, piticu nu s-a putut abtine, a bagat o bere da a stat cuminte ... Da, a votat ... Da, sa traiti!” Piticu: Bah, ti-am zis sa nu-mi mai zici piticu? Si ce pula mea i-ai zis ca am baut o bere? Gradatul: Lasa ma ca am rezolvat treaba si poa sa faca 10 onegheuri astia tineri ca degeaba! Pleaca amandoi triumfatori la pas.
Te uiti la ceas, mai sunt 10 minute si ar trebui sa traga trenul. Se apropie un golanas. 20 – 23 ani, Trening, adidasi, sapca de baseball trasa pe ochi, se aseaza la doua scaune de rucsacul tau. Trage o ocheada rucsacului. Iti dai seama ca asta urmareste. Fumeaza. Te vede din alta parte si isi spune ca esti prada usoara. „Fumezi?” Te uiti la el, il masori din cap pana in picioare, te incrunti, faci o pauza, ii raspunzi intr-un tarziu, sperand ca a observat ca l-ai masurat, te-ai incruntat si ai facut o pauza. „Nu”. „Am vazut ca te-ai uitat la mine cum fumez si de-aia te-am intrebat”. Te uiti in alta parte si faci putin joc de glezne sa il atentionezi ca esti dispus sa fugi dupa el. Il vezi cu coada ochiului ca se uita la rucsac. „De unde esti?” Nu raspunzi, te uiti la el, te uiti in alta parte, te hotarasti sa raspunzi: „Nu sunt eu vorbaret.” Te masoara iar, se uita iar la rucsac, faci din nou joc de glezne. Transfera totul la persoana a doua plural: „Nu sunteti din Romania?” Te intrebi daca e idiot. Inca niste joc de glezne, iar te uiti in alta parte. „Nu sunt eu vorbaret”. Te masoara iar, se uita la rucsac iar, se ridica, te incordezi, te ocoleste, astepti sa faca gestul, pleaca ... il vezi cu coada ochiului, te uiti dupa el, intoarce capul dupa tine, se indeparteaza ... a plecat. Te uiti la ceas. Ai perspectiva unui milion, dintr-o gara infecta din Romania anilor 90, in 2016.
SFARSIT
Dragilor, de ce am postat o astfel de schita pe blog?
De ce am introdus la inceput o fotografie cu vechea gara a orasului Galati?
Deoarece intre garile din Romania si orasul Galati exista asemanari izbitoare.
Garile in Romania, ca si orasul Galati, au pastrat un romantism aparte dar si o atmosfera de ghetou.
Garile din Romania, ca si orasul Galati, au ajuns "non-locuri" veritabile.
Iar cand te afli acolo, singurul tau scop, singura ta asteptare este sa te urci intr-un tren care sa te duca departe.
ADEVARATUL SFARSIT
